Simion Lucaciu

Pictură

„O istorie a picturii româneşti contemporane, alcătuită pe principiul unui „tablou al elementelor” spiritului ei, nu poate face abstracţie de opera lui Simion Lucaciu. (…)

Simion Lucaciu pune în evidenţă fulguraţia clipei, „munca ce trebuie să ascundă-cuviincios-munca-pictorului”. Artistul se vădeşte, la capătul acestui parcurs (…) un poet al „genezelor”. În pânzele sale de mici dimensiuni e materializată intim, metafora facerii, a creaţiei ca act întors asupra sa însăşi. Timide, formele se smulg anevoie nebulozităţilor unui univers în expansiune, purtând în ele memoria acestei deveniri, căutându-şi definiţia prin laconice trasee de negru ori concretizându-se în trama hirsută a gestului, sub strălucirile de smalţ ale pastei picturale. Peisajele însele („industriale”, „marine”), predilecte în atelierul pictorului, emană din seismele pastei sugestia prefacerii lor. Pictor al „smogurilor” – Ceaţă şi fum se intitula sugestiv, în urmă cu două secole, o pânză a romanticului Turner – Simion Lucaciu sublimează în peisajele sale sufleteşti memoria unei tinereţi petrecute în ambianţa furnalelor Hunedoarei. În inflexiunile lor de posade, pânzele lui depozitează amintirea unor imagini ale combustiei. În extincţia acordurilor de culoare, griuri metalice, violeturi şi ocruri, corola unei crizanteme e o apariţie solară, iar nervul cu care artistul grafitează materia e, poate, raza de lumină ajunsă în câmpul vederii prin pâcla de smog. (…)

În mineralitatea aspră a griurilor, gracilitatea câtorva petale de maci, rumoarea suavă a unor flori de câmp, lumini mirifice de Halima strălucesc în cenuşa atanorului ca o memorie a arderii. Ardere care e însăşi pictura. Şi pictorul”.

 Coriolan Babeți, Revista Arta, Bucureşti, 1986