Molnar Zoltan

Grafică

4 mai 2000; expoziția comemorativă, Muzeul de Artă Timișoara

Curator: Deliu Petroiu

Când a venit el în ’63, începeau deja să fiarbă puțin lucrurile, care la sfârșitul anilor 60 se vor cristaliza într-o mișcare înnoitoare în arta timișoreană. A fost o întâmplare fericită că au fost câțiva tineri care au avut un mod de a simți, de a gândi arta similar, nu identic, dar fiecare a simțit nevoia, după o perioadă destul de lungă, de impunere a unui model în creația plastică ce ne era cu totul străin. Fiecare simțea că trebuie îndrăznit, trebuie mers pe alte cărări… Și miracolul a constat în faptul că n‐a fost în niciun fel o influenţă de la unul la altul. Am avut de-a face cu atâtea dimensiuni stilistice câți creatori au fost. Și astăzi ne e greu să fixăm pecetea stilului asupra acestor artiști, azi, la deplina maturitate şi deplina consacrare. Poate nici nu e necesar… Criticii îndeosebi şi istoricii de artă au acest obicei de a găsi câte un locșor, câte o emblemă sub care să adune artiștii, tocmai artiștii, care sunt cei mai refractari oricărei încercări de a‐l fixa undeva… De aceea Zoltán Molnár a avut câțiva care au declanșat în el, nu au influențat, dar au fost prilejul care a făcut ca ceea ce mocnea în el să iasă la suprafață.

Această epocă face să ne întâlnim cu unele lucrări ale artistului dinainte de expoziția de la Kalinderu, care a fost în 1968 și care a însemnat la București un adevărat șoc, fiindcă veneau dintr‐un colț de tară 5 artiști care se impuneau cu o mare putere de sugestie şi de prestanță. Eugen Schileru, unul dintre criticii de bază ai momentului, a vorbit cu un entuziasm abia reținut despre cei 5 de la Timișoara…

Există în lucrările din timpul acela temeiuri să se vorbească de arta optică cinetică, o formă de artă care s‐a cristalizat de‐a lungul timpului într‐o formulă bine constituită și argumentată și, de asemenea, susținută de câțiva artiști de mărimea întâi. Există poate în primele lucrări, după abandonarea încercărilor de început, o componentă a vasarelismului, numai că foarte curând se va observa că vrea să meargă mai departe, vrea să meargă „dincolo”… și cuvântul acesta e o cheie a întregii lucrări a lui Zoltán Molnár. Un „dincolo” mereu presupus, mereu postulat. La Molnár este o cumpănă între bucuriile ochiului și capacitatea de a lua contact cu spiritualul. De altfel acest gând l-a și enunțat odată artistul Brâncuși: „vreau să creez structuri noi care să placă ochiului, dar care să ne pună și în legătură cu spiritul…” Altfel nu s‐ar explica de ce încă în cele dintâi lucrări, pe lângă virtuțile liniei atât de evidente în arta optică, o linie susținută, o linie ajutată prin linii secundare pentru a crea impresia de volum, de ce pe lângă aceasta rămâne întotdeauna o anumită atitudine lirică la Molnár. S‐ar putea spune atunci că a fost un abstracționism liric. Toate drumurile duc în sensul acesta, al căutării unei formule stilistice înspre constructivism. Să nu uităm că în suprematismul care provenea din constructivism, al lui Malevici, se găsea sentimentul, se găseau raporturi cromatice îndrăznețe.

Există așadar această credință intimă a lui Zoltán Molnár. Lumea aceasta e frumoasă și trebuie să ne bucurăm de ea, dar „dincolo” există o altă lume, se poate spune o lume paralelă, se poate spune o lume dincolo de bine şi de rău, în sens nietzscheian. În orice caz, sau după crez, nimeni nu mă poate convinge că în afară de această lume nu mai există, nu mai poate exista și alta. Este așadar în aer această idee de a merge „dincolo” …

În aceste varietăți de forme și construcții cromatice persistă o culoare pe care o trece printr‐un caracter muzical. Aș fi înclinat să spun, picturile lui Zoltán Molnár sunt concerte pentru albastru și orchestră de linii, culori și lumini. Nu o dată au încercat tinerii din timpul acela să spargă caracterul bidimensional al picturii, năzuind spre a treia dimensiune, dar nu sugerată ca în renaștere, ci marcată… Această căutare a unei noi dimensiuni, această posibilitate de a face o translație dintre pictura de șevalet și pictura ambientală trebuia să se materializeze și în scenografie. A creat așadar pictură, a creat lucrări ambientale, și a creat spații scenice. Toată această aventură artistică se încheie cu o pronunțată senzație de vecinătate cu lumea pe care a postulat‐o întotdeauna. Și poate că este numai o coincidență, dar de data aceasta albastrul se asociază cu aurul, și albastrul și auriul sunt culorile mistice. Şi fără să fie speriat de această lume pe care o întrezărește, dimpotrivă, o explorează, îi caută temeiuri, inventează fluxuri de lumină și culoare posibile într‐o altă lume… Tot ceea ce a lucrat o viață întreagă, crezul, se rezumă la acele câteva lucrări care n‐au fost expuse niciodată. Acolo este un fel de încoronare a operei… Şi nici aceste lucrări nu pot fi puse sub pecetea unei singure atitudini stilistice. Nu ne rămâne decât să spunem că Zoltán Molnár a creat o puternică artă originală. Dincolo de frumusețea, dincolo de plăcerea cu care este privită, arta aceasta îndeamnă și la meditație.

…Nicio structură artistică consistentă și consacrată nu se naște din senin, se fac pași, dar o linie călăuzitoare se poate depista de la început până la lucrările ultime, aceasta există şi jubilează apoteotic.