Doru Tulcan

Grafică

GRUPUL SIGMA. O PERSPECTIVĂ
Prefață de Andrei Pleșu
S-ar spune, aproape, că buna supraviețuire a fiecărui individ – după conviețuirea de grup – e verificarea ultimă a coerenței și vitalității grupului. Fiecare individ se recuperează pe sine ca persoană, valorificând, înăuntrul propriei înzestrări, experiența difuză a grupului. Așa se întâmplă, iată, în cazul istoricei confrerii artistice Sigma, născută în Timișoara deceniului al șaptelea. Din ea se desprinseseră, până acum, două „caractere” artistice puternice, net diferențiate prin problematică și destin. Un al treilea – Doru Tulcan – a înțeles, ani întregi, să amâne. Sfială? Răbdare? Nostalgie inerțială a grupului? Neîncredere în sine? Ceva din toate, fără îndoială. Dar, mai ales, o excepțională modestie, o rară, inexplicabilă, înclinație spre anonimat, spre slujirea celuilalt (în dauna slujirii de sine). A lucra pentru celălalt, pentru un „celălalt” nemijlocit, concret, neinstituționalizat, e unul din temeiurile artei lui Tulcan. El n-are obsesia grandorii, a întreprinderilor uriașe și memorabile: nu vrea un larg public generic, ci un partener direct, un colocutor sensibil. Iar dacă trebuie să se „socializeze”, preferă să se gândească la un „spațiu de joc” pentru copii, decât la cine știe ce performanță de mari proporții.
Un anumit simț al cosmicului nu-i lipsește, totuși. Peisajul e tratat ca o amplă anatomie, aparținând unei vietăți infinite (vezi „colnicele” de la Chianul de sus), elementele (cer, pământ, apă, foc) fac obiectul unor riguroase studii de atelier, omul e resimțit – în spirit medieval – ca un rezumat al universului, ca un episod ardent dintr-o metaforă fără sfârșit. Natura e contemplată cu o severă atenție descriptivă și cu un viu interes pentru modalitatea apariției ei, pentru cosmogonie. Fie că meditează, în guașă și tempera, la cele șapte zile originare, fie că încearcă să imite gesticulația demiurgică, modelând nisipul ca pe o galactică materie primă, Doru Tulcan se străduiește, mereu, să aducă astronomicul la scara înțelegerii și a afectivității omenești, să comenteze simbolurile în registru intim. Recurentă este tema arborelui, în care diversitatea labirintică a lumii se întâlnește miraculos cu simplitatea ei axială (vezi pomii de la Tescani, plutind într-un alb nedeterminat, foarte exacți și totuși imponderabili).
E de observat că întregul grup Sigma a sfârșit prin a include, în preocupările sale, natura: natura ca spațiu vid, în care omul e liber să intervină după neîngrădita sa fantezie, natura ca schemă a intelectului creator, natura ca loc de studiu, ca scenă a destinului, sau ca mediu al unei salutare reintegrări. De la orgoliul de a oculta natura prin artefact, la umilitatea contopirii cu ea, s-a încercat totul. Doru Tulcan păstrează – în lucrările sale – o dreaptă cumpănă între intervenție și integrare, între acțiune și contemplativitate. El mărturisește că nu poate reconstitui natura în atelier, că nu o poate inventa: are nevoie de contact direct, de „încărcătura” lăuntrică pe care numai prezența în peisaj i-o poate procura. Pe de altă parte, comportamentul său în natură nu e al „ochiului pur”, ci al spiritului ordonator, îndrăgostit de sistem și de simplitate.
Remarcabil, în imagistica lui Doru Tulcan, e un cinetism discret, o preocupare constantă (lipsită însă de agresivitatea tezistă) pentru evoluția în timp a formelor. E, poate, un efect târziu al studierii caietelor pedagogice ale lui Klee, pe vremea grupului Sigma. Și în Icar și în Porumbei morți – și în alte lucrări – artistul analizează secvențial mișcarea (în speță căderea), luând-o nu doar ca obiect de observație, ci și ca agent compozițional. Se simt, de altfel, în asemenea exerciții, și îndelungatele excursii cinematografice ale lui Tulcan, autor și coautor (împreună cu Constantin Flondor) al mai multor filme experimentale.
Privitorul care își ia răgazul să dialogheze prietenos cu producția plastică a unui artist ca Doru Tulcan va fi confruntat, până la urmă, cu un semnificativ bagaj de latențe, pe care autorul nu se grăbește să le actualizeze. Tulcan nu iubește ostentația, parada, fecunditatea superfetatorie. Deprinderea (uneori excesivă) a autocontrolului, o congenitală prudență dinaintea pierderii de sine, precum și o timiditate adolescentină se întrepătrund în alcătuirea sa reușind să cenzureze nemilos o dotație care, descătușată, dotația aceasta are ce spune. Tulcan se află, în fond, într-o situație de invidiat: e un talent încercat și inocent deopotrivă, un talent care n-a pierdut bucuria tatonării, a incertitudinii, a riscului. Calitățile sale sunt ca ale unei oștiri înainte de luptă: armele sunt pregătite, „mânia” e coaptă. Să așteptăm, plini de încredere, atacul.