Doina Mihăilescu

Pictură

Doina Mihăilescu se raportează la natură ca la o parte din ea însăși. Sensibilitatea și subiectivitatea ei transcendentă este esența ei. Spiritul se hrănește doar din elementele amintirii. Pentru ea efectul superior al frumosului nu sta în extaz; frumosul captivează prin vrajă. Vraja ne lărgește ochii în loc să ni-i închidă, ne trezește cea mai profundă impresie de care e capabilă inima. În  fața frumuseții, observația se potențează în așa fel încât obține o stare în care timpul începe să curgă mai lent, iar culorile să strălucească mai puternic, ca în spațiul vid. Descrierea frumosului presupune măsură, distanță și privire ascuțită. Există, firește, întotdeauna grade în care forma nu mai poate rezista plenitudinii și incandescenței. În acest punct al căutării este chemat ca martor Ion Andreescu. În această întâlnire, expresivitatea ar trebui să devină culminantă. Totul – visele sau nebunia – intră în jocul extrem al articulării. Întâlnirea te ajută să intri în moara lumii. Descoperi aici sentimentul tulburător al destinului expus unei nesfârșite intensități vibrante. În acest punct, apropierea e apolinică, rezonanța e dionisiacă.

                                                                                                       Oliv Mircea, critic de artă

Doina Mihăilescu reflects on nature as a part of herself. Her transcendental affection is unique by its essence. Her spirit grasps on memories. The superior effect of beauty does not lay in its ecstasy but captivates as a spell. A spell which enlarges our eyes rather than closing them, awakening a deep introspection in our hearts. Faced with such beauty, time passes slowly and colors begin to shine out of the void. To depict beauty, one needs to measure it from the distance with sharp eyes. But, clearly, there are degrees at which physical shape cannot withstand in front of the entireness and incandescence of an artist’s eyes. At this point in her examination she calls for a witness: Ion Andreescu. During this meeting, her expressivity culminates. Everything, from dream to delusion, begins to articulate in the play. This assembly allows us to enter in the wheel of time. Here we can discover the intriguing feeling of one’s destiny confronted with limitless intense vibration. At this moment, our closeness becomes Apollonian, our emotion turns Dionysian.

                                                                                         Oliv Mircea, art critic